Prefata la monografia Bisericii Armenesti

           Romanul, aşezare străveche situată la confluenţa a două mari râuri, Moldova şi Siret, păstrează urme şi fapte deosebite din trecutul Ţării Moldovei, integrându-se în marea simfonie a istoriografiei generale a binecuvântatei noastre Românii. Oraş medieval şi voievodal, cetatea Romanului aduce tot mai multe mărturii despre cei ce i-au dat viabilitate. Locuitorii lui s-au dovedit a fi făuritori de ţară, trăitori ai credinţei şi datinilor străbune, apărători ai gliei şi valorilor spirituale, dar şi ospitalieri cu toţi cei ce s-au stabilit de-a lungul vremii aici.

           La fel ca în toată de Dumnezeu păzita noastră Moldovă, şi la Roman există urme istorice ale convieţuirii paşnice a românilor moldoveni cu diferite alte neamuri. Exemplu, în acest sens, se înscrie coexistenţa poporului moldav cu armenii, despre care marele nostru istoric Nicolae

Iorga preciza că sunt înrudiţi cu strămoşii noştri traco-geto-dacii.

           Cel mai important act al istoriei armenilor, care pune în valoare nobleţea lor, general recunoscută, este primirea Evangheliei lui Hristos. Se cunoaşte faptul că primul stat creştin a fost cel armean, constituit în anul 301, cu 11 ani înainte de edictul de la Milan, şi cu 70 de ani înainte ca în Imperiul Roman religia creştină să fie proclamată religie de stat.

           În salba de biserici a oraşului Roman, la loc de mare cinste este Biserica armeană cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Anul acesta, 2009, se împlinesc 400 de ani de la zidirea ei. După cum se ştie, în anul 1609, nobilul armean Agopşa a durat peste timp acest minunat chivot, care se înscrie perfect în armonie cu celelalte ctitorii medievale ale oraşului.

           Această sfântă biserică a apărut, prin cinstiţii ei ctitori, în urbea romaşcană, ca rod al credinţei şi evlaviei, al spiritului de jertfă pentru tradiţiile şi datinile strămoşeşti ale comunităţii armene. Datorită faptului că membrii comunităţii armene din Roman s-au diminuat simţitor, în urma înţelegerii chiriarhului romaşcan, Preasfinţitul Eftimie Luca cu I.P.S. Dirayr Mardichian, conducătorul Arhiepiscopiei armene din România, la 16 aprilie 1981 locaşul a intrat în administrarea eparhiei noastre spre folosul creştinilor ortodocşi, cu condiţia restaurării şi conservării lui. Anii au trecut, unul după altul şi, iată,a venit sorocul să sărbătorim în mod deosebit împlinirea celor 400 de ani de existenţă a acestui măreţ edificiu.

           Un legământ al nostru a fost alcătuirea unei monografii a Bisericii şi comunităţii armene din Roman care, iată, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a realizat, prin osteneala părintelui paroh Pr. Doru Ionel pe care o binecuvântăm spre a fi tipărită.

           Parcurgând cu atenţie conţinutul lucrării, ştiinţific elaborată, am luat contact cu istoria deosebit de bogată şi interesantă a comunităţii armene din oraşul nostru. Am avut satisfacţia să văd, încă o dată, cât de strânsă a fost legătura dintre români şi armeni în decursul istoriei Moldovei în părţile Romanului.

           Autorul a reuşit,cu ajutorul surselor şi izvoarelor cercetate,să ne zugrăvească un tablou privind apariţia şi evoluţia în timp a comunităţii armenilor romaşcani. Părintele Doru Ionel a desţelenit cu răbdare fiecare etapă istorică, asfel încât lucrarea să devină o operă de referinţă

în tematica abordată. Venirea şi aşezarea armenilor la Roman se încadrează în contextul larg al zbuciumatei istorii a poporului armean, care, asemenea poporului român, a fost de mai multe ori răstignit în istoria sa. Trăind alături de acest popor jertfelnic, armenii moştenitori ai unei culturi milenare, au împărtăşit experienţa lor de secole romaşcanilor, având o contribuţie

majoră în dezvoltarea economică şi socială a ţinutului. Mari domnitori ai Moldovei, ca Alexandru cel Bun, Sf. Ştefan cel Mare i-au sprijinit pe armeni pretutindeni în ţară, acordându-le privilegii negustoreşti, drepturi egale cu românii, liberă organizare bisericească, etc.

           Lucrarea subliniază coexistenţa paşnică şi constantă a armenilor alături de români spre beneficiul lor reciproc. Din această coexistenţă se desluşesc momentele când viaţa celor două comunităţi a fost temporar tulburată de crize precum cea din timpul lui Ştefăniţă Rareş (1551-1552). Precizăm însă că adevăratele cauze trebuie căutate nu în intoleranţa internă a comunităţilor, ci mai mult în factorii politico-religioşi externi.

           După ce lucrarea ne dă informaţii abundente şi documentate despre comunitatea armenească de la Roman, cu neobosita şi rodnica ei activitate negustorească, autorul se opreşte asupra istoricului bisericii, mărturie peste timp a geniului poporului armean. Din lecturarea monografiei desprindem şi faptul că înaintea bisericii actuale a existat un alt locaş de închinare, din lemn, aşa cum se precizează în cântecul de jelire al diaconului Mina din Tokkat, la 1551. Conform argumentelor aduse, biserica de la Roman păstrează până astăzi zidurile principale şi turnul de pe naos de la 1609, căpătând prin marea transformare de la 1868 forma de cruce prin adăugarea turnului clopotniţă şi a anexelor. Părintele autor ne captivează apoi prin descrierea amănunţită a elementelor arhitecturale a bisericii, care evidenţiază unicitatea monumentului eclesiastic specific culturii armene.

           Nu a fost neglijată în lucrare şi prezentarea evenimentelor din istoria mai recentă a bisericii. Din înţelegerea frăţească dintre cele două entităţi eclesiale a rezultat salvarea unui locaş de referinţă arhitectonică, unde credincioşii ortodocşi se întâlnesc cu Dumnezeu, în duminici şi sărbătoari, în această poartă a cerului din inima Romanului.

           Prin aceste câteva idei preambulare recomandăm cu căldură lucrarea Părintelui Doru Ionel, alcătuită cu conştiinţa împlinirii unei datorii de onoare la care ne asociem şi Noi, exprimând recunoştinţa ce trebuie să o nutrim ctitorilor acestui sfânt locaş şi generozităţii Arhiepiscopiei armene din România, care, prin Înaltpreasfinţia Sa Dirayr Mardichian, ne-a acordat această încredere. Biserica armeană din Roman rămâne o frumoasă pagină de istorie scrisă de două comunităţi şi va rămâne peste veacuri, o mărturie vie a ecumenismului practic local, a ospitalităţii şi generozităţii a două biserici surori.

           Avem convingerea că această lucrare editată cu prilejul manifestărilor cultural-religioase de 400 de ani de la zidirea Bisericii armene din Roman va ajuta generaţiile viitoare să găsească un exemplu viu în cei ce au trăit împreună, înfruntând vitregiile istoriei în aşa fel ca să se poată defini în contextul unei lumi secularizate şi secularizante a mileniului al treilea pe care l-am început.

† Dr. Ioachim Bacăuanul

Arhiereu vicar al Episcopiei Romanului

Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!

Psalmi 132:1